Am înmuiat penița în lichidul vâscos din calimară. Avida parcă, și-a învăluit strălucirea c-o mantie d-un albastru cenusiu.. și a tăcut. Ea, penița.. Am privit-o îndelung zemuind, până luciul a disparut, lăsând loc aridului mat. N-a vrut sa scrie.. A refuzat.. Sau nu mai stie? Sau poate eu nu mai știu? Apoi, am privit în gol.. Nici măcar penița nu mă mai asculta.. Cum sa scrie ea că mi-a încărunțit tâmpla sufletului? Cum să vorbească despre tristețe și suferință? Ce trăiri să poți terfeli cu-atâtea suspine?
Îmi simți apăsarea buricelor degetelor și, supusă, sorbi nectarul dulce-amărui al călimarei..
E dragoste și doare, suflete!
..a fost primul gând al peniței așternut pe albul imaculat al hârtiei.
Pfuai, cum îmi vine să sar în sus de bucurie și să țopăi chicotind apăsat pe fiecare literă, să-mpletesc cuvinte nerostite pân-acum sau auzite vreodat’ de cineva! Să strig cât pot de tare îmi vine!! Chiar tu?!? Iubești!
Suflete, tu nu știai că-i dragoste? Și nici că iubirea-i zbucium? Nu-ți terfeli speriat trăirile căutând răspunsuri, căci dragostea nu întreabă. N-ai să poți alege cum să te iubească și nici cât. Te învăluie și te mistuie înnebunitor de încet, iar tu tre’ să fii pregatit s-o primești, să-i oferi înzecit pentru a nu te rapune..
Și suspinul? Hm… Predă-l rațiunii de a fi. Cum, nici măcar nu ar avea importanță. Simți, trăiești, esti viu, suflete! Exiști! Și mai ales.. iubit. Să nu-i zâmbești trist peniței. Cu atâta drag îți scrie tot ce tu n-ai știut.
