Pădurile Codlei în pericol. Lemnul dispare încet și sigur

Lemnul din pădurile Codlei continuă să fie tăiat sistematic, iar motivele pentru care pădurea își pierde din suprafață parcă nici nu mai contează. Într-o bună zi vom rămâne fără ea. Pentru exploatarea de masă lemnoasă am auzit tot felul de explicații științifice de genul: reîmpădurire, regenerare, pădurea este atacată de insecte și dăunători și alte bazaconii. Cert este că, un calcul simplu spune că două mașini de lemne încărcate cu buștean tăiat din pădure, așa cum s-a întâmplat în zilele de 1 și 2 mai, nu echivalează cu 70 de ani de ajungere la maturitate pentru suprafața reîmpădurită. Ne mințim singuri că avem nevoie de tăieri rase și privim doar liziera pădurii, acolo unde nimeni nu îndrăznește să taie, însă nu știm că în spatele perdelei de arbori copacii lipsesc pe porțiuni foarte mari.

Am întrebat administrația locală ce se poate face pentru a stopa acest fenomen. Primarul Cătălin Muntean ne-a declarat că porțiunile de pădure din care se exploatează masa lemnoasă aparțin Direcției Silvice Brașov și că nu depinde de administrația locală.

Despre mafia lemnului nu îndrăznim să vorbim, căci s-ar putea să vă scriem într-o bună zi nevinovați din spatele ușilor cu zăvoare, însă este cunoscut faptul că totul se face legal, cu acte-n regulă, cu acceptul factorilor de decizie și influență la toate nivelele, iar urletul de deznădejde al iubitorilor de natură este acoperit de hârțogăraie. Însă hârtiile nu pot acoperi genocidul la care este supusă pădurea.

Am căutat în istoricul așezării codlene și am descoperit că, în urmă cu mai bine de 200 de ani, sașii au plantat pe pantele/dealurile de deasupra Codlei arborete pentru a evita alunecările de teren. Alunecările au produs pagube catastrofale pe la 1780, când în urma ploilor aluviunile au distrus o mare parte din locuințe. Paradoxal, zilele trecute în zona cartierului nou de vile, strada Bordenache, canalizarea s-a rupt din cauza unei falii de pământ care s-a mișcat tot în urma ploilor.

Inconștienți parcă, ne săpăm singuri groapa nu atât nouă cât copiilor noștri, iar pădurea de la poalele Măgurii va fi doar un capitol în manualul de istorie.