Iubirea mea dintâi, cetatea Codlea – Academician Alexandru Surdu

1
933 vizualizari
views

codlea11(fragment din cartea ,,Album cu imagini”, autor Gheorghe Lupu)

,,Oraşul meu iubit este Braşovul, însă iubirea-mi cea dintâi rămâne Codlea, cetatea cu nume de regină, Cidonia.

În plină copilărie, când am văzut cuvântul ,,Cidonia”, el figura pe firma cinematografului în Codlea, pe care în conducea pe atunci Sandu Marian (o rudă a noastră), și la care se mai jucau filme mute cu Stan și Bran, la care noi ne prăpădeam de râs. Nu m-am întrebat atunci ce poate să însemne ,,Cidonia”, dar, după terminație, credeam că este un nume de femeie, pe care mi-o imaginam înaltă și frumoasă, cum era pe-atuncea pentru mine numai mama, dar, totuși, cu părul lung și despletit, și în veștminte albe vaporoase, mult timp îmi apărea prin vise ca regină sau prințesă, chiar și pe vremea liceului când mai citeam poveștile lui E.T.A. Hoffmann cu principese fabuloase.

Zeiden, ca și Kronstadt, era o localitate săsească, dar mai mult agrară, clădită în jurul unei biserici și înconjurată apoi de case cu gospodării mari. (…)

Sărbătorile, mai ales de Paști, până în primele clase, le petreceam la Codlea, care era pe vremea aceea, în partea noastră românească, un sat adevărat. Și-mi amintesc, duminica la prânz, când ne-ntorceam de la Biserica Românească ,,Înălțarea Domnului”, cum călca bunicul apăsat, prin praful stătut din Piața Dragalina, cu cizmele lui mari, săsești, și cu carâmbul dublu; cum se uita pe sub sombrero, apărat de soare, și cum părea, cu pieptul și pântecul imense, un munte pe picioare. Și se oprea, uitându-se spre casa din strada Eminescu nr. 6, în dreptul crepului cu apă pentru vite, știind că-l vede satu-ntreg; și cum scotea din vesta neagră ceasul de aur cu capac și lanț strălucitor, să vadă dacă-i vremea potrivită.

Și se opreau în spate fiii săi, cei patru Surducani, și ginerele său Dumitru Vigheci, și mai departe Maica, și Leica și Tușica, băietele, și noi, băieții, toți îmbrăcați în alb și negru, flămânzi și însetați și dornici ca s-ajungem să ne spălăm pe mâini și să ne așezăm la masă. În casa ,,de dinainte”, mare și răcoroasă, dinspre stradă, îl așteptam pe Moșu, pe Surducanul cel Bătrân, să vină-n capul mesei, și tremuram știind că unul dintre noi, cei mici, va spune tare Tatăl Nostru, până când va încheia și moșul: ,, C-a ta este Împărăția, și Puterea ,și Mărirea, în numele Tatălui și al Hiului și al Sfântului Duh, Amin! ”

Apoi ne așezam, iar Dânsul, în picioare, cu mâna stângă lua pâinea cea mare și rotundă, îi făcea pe spate semnul crucii și o tăia în două cu ,,junghierul”. Ridica apoi paharul cu cocârțul tare și-l dădea pe gât: ,,Să hie-ntr-un ceas bun!”. Iar noi, copiii, așteptam să vină Maica din chimniță cu tava mare de plăcintă cu brânză sau cu griș și s-o răstoarne pe cârpătrul alb de pe măsuță. Și mai trăia pe-atunci și Maica Dulce, străbunica.

Se petrecură oare toate-acestea sunt doar vise de-ale mele? Și tatăl meu, cu păr de aur și ochii de safir, Sandu-al Trușchi (Trușca-Drușca se zicea pe-atuncea la surată), ce mă ţinea de mână în faţa  casei mici (căsuţa), ca să ne cheme înăuntru Moşul Surducan, să fie şi acesta doar un vis? Şi jocurile nostre toate: de-a prinsa, de-a ascunselea, de-a hoţii şi jandarmii, de-a porumbii şi ulii, şi căţăratu-n fân şi paie în şura de trei ori cât casa din fundul curţii, unde-am găsit pe grindă coltul mare cu butoiul ruginit, pe care-l adusese bunicul din America şi-l ascunsese acolo, printre mănunchiurile vechi de Dragobete, puse cu blesteme de cine ştie câte fete şi de cine ştie când.

Trecură toate şi s-au dus cu toţii, şi Surducanii, şi alde Ilea şi Rogozea, şi Vighecii, şi Marianii; şi piaţa este astăzi goală, şi crepul pentru vite a dispărut de mult, luându-i locul o troiţă. Şi nu mai vin agale văcuţele sătule pe-nserat, să se oprească fiecare şi s-aştepte, cu mugete prelungi, să le deschidem poarta. Şi jocurile din pădure, din jurul căruţei, încărcată cu merinde şi cocârţ, în timp ce-i aşteptam să vină pe unchiul Dumitru Vegheci şi pe ortacii săi cu puştile de la vânat. Şi-i auzeam trosnind în depărtare, şi se pierdea ecoul şi iar se întorcea. Şi noi le număram: de două, de trei şi chiar de patru ori. Şi iar ne alergam, şi iar ne ascundeam. Iar unii dintre noi, precum zicea poetul, atât de bine s-au ascuns că niciodată nu i-am mai găsit!”

Academician Alexandru Surdu

Agentie Web | Creare Site Web | Mentenanta Web | Optimizare SEO | Design Grafic

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ