Violenţa în şcoli

Având nevoie de o oarecare adeverinţă pe care trebuia să o ridic din şcoala în care am terminat îmi iau frumos picioarele la spinare şi hai la şcoală. Intru în curtea liceului şi, uitucă, constat că am uitat să fac ceva copii. Mă întorc şi trec pe lângă portarul ce ma cunoştea foarte bine, nezicându-mi nimic. Şi deodată aud o voce în spatele meu, pe un ton tare nemulţumit: „ Dar aia de ce poate ieşi cum are chef şi eu trebuie să stau ca prostul în şcoală?” Mă uit în spate bănuind că despre mine era vorba. Şi nu m-am înselat. Un puşti de vreo 15-16 ani se uita nemulţumit, învârtind în mână un telefon de ultimă generaţie la care eu nici nu aş visa. Şi cum eu nu mă pot abţine niciodată, mă rotesc şi privesc, puţin amuzată, nemulţumitul. „Auzi, da’ de ce vrei tu cu atâta ardoare sa părăseşti incinta şcolii? Nu ai venit la şcoala să înveţi? Bănuiesc că si telefonaşul de îl învarţi cu atâta nonşalanţă între degete ţi-a fost făcut cadou de părinţii tăi tocmai ca o mică stimulare, pentru a învaţa mai bine. Şi ce oră te deranjează aşa tare, de nu vrei să onorezi cadrul didactic cu prezenţa ta?” În loc de un răspuns simplu si frumos, cum aş fi aşteptat, primesc o privire de toata frumuseţea şi o replică pe care adjectivul „urâtă” nu ar putea-o descrie nici pe sfert. Şi printre jignirile gratuite ce le primesc, aflu că domnişorul nostru trebuia musai să iasă din incinta şcolii pentru a scăpa de profesoara de română, prea exigentă pentru gusturile lui. O profesoară care de altminteri îmi predase şi mie materia în cauză şi, pur întâmplător, am doar cuvinte de laudă la adresa cunoştinţelor sale şi a modului de predare.Îl las pe elevul nemulţumit ce urma a face o noua şi probabil nu o ultimă vizită in cabinetul directorului şi îmi rezolv ceea aveam de rezolvat, cu speranţa de a nu mai fi nevoită să ajung prea curând prin incinta şcolii.
Şi nu pot să nu ma gândesc, retrospectiv, la buletinele de ştiri în care nu odată ne-au fost prezentate scene filmate în şcoli cu telefoanele mobile, scene de o cruzime necaracteristică elevilor ce îi ştiam eu. Şi automat mă întreb unde or fi zăcând cei „ 7 ani de acasă” ce clar lipsesc cu desavârşire din comportamentul acestor „copii problemă”. Păi sincer acum, îţi trimiţi copilul la şcoală, nu pe ringul de box! Îl trimţi să înveţe carte nu ultimele tehnici de bătaie sau ultimele modalităţi de a „ şuti” din buzunare. Îl trimiţi acolo pentru a învăţa să se exprime în societate, pentru a îşi crea o cultură generală cât mai vastă şi care să îi fie de folos în viaţă, nu pentru a îti fi la curent cu cele mai „cool” înjurături! Golanii ăştia care uită că sunt elevi şi că, automat, ar trebui să se comporte ca atare, ar trebui duşi la şcoala de corecţie! Eu personal mă răzvrătesc şi îndrăznesc a spera că nu sunt singura şi că mai există părinţi cărora să le pese de „odraslele” lor! Fiindcă a fugi in străinătate şi a îţi lăsa copilul pe unde apuci nu doar că nu-i va oferi acestuia o educaţie dar clar nici şansa unui viitor prea strălucit. Un copil născut în România are nevoie de părinţi, nu de banii trimişi ca rezultat al muncii prin construcţii în mai ştiu eu ce ţară sau obţinuţi la cules de capşuni prin Spania. Faceţi asta, dacă e musai, pană vă decide sa daţi naştere unui copil!
Ca România poate creşte doar prin bun-simţ şi responsabilitate, nu prin fuga din calea fiecărei greutaţi! Pentru că România are nevoie de oameni cu capacitate intelectuală, capabili să încerce a schimba ceva în ţara noastră! Pentru ca România are nevoie de educaţie şi…de români!