Într-un fel sau altul, lucrurile revin la normalitate. Mai sunt câteva zile până la Crăciun, iar în această perioadă încercăm să fim mai buni, să privim retrospectiv și să dăruim. O facem, credem noi, stângaci de multe ori, sub imboldul bunelor intenții, însă nu întotdeauna aplecându-ne privirea către cei care au cu adevărat nevoie.
Și am să încerc să mă explic pentru că în niciun caz nu fac referire la felia de cozonac sau bomboana de pom. Cei care au cu adevărat nevoie suntem noi înșine, fiecare în parte, iar eu nu-ți vreau portocala din traistă, gutuia din geam sau mărunțișul din buzunar. Nu acesta este motivul pentru care îți vin cu colindul la ușă! Eu am nevoie de liniște sufletească.
Am nevoie să te văd zâmbind fără să strâmbi din nas când întorc spatele, am nevoie să îmi acorzi răgazul înțelegerii și am nevoie să te pui în locul meu pentru o clipă, atât cât să poți privi prin prisma mea. Și atunci voi avea TOT ce îmi trebuie pentru a putea continua. Și nu trebuie să spui decât un „mulțumesc”.
Mai avem foarte multe de învățat despre respectul de sine ca o recunoaștere a respectului față de celălalt.
Loading ...
ai uitat o optiune Ovidiule: „Sa ma mut din Codlea, mi-e sila de acest oras.”
Da’muta-te,linistit,si fara…optiune! Cine te opreste?! Americanule! Martianule!
Stai linistit, muncesc din greu la asta. Tie chiar iti place cum arata orasul nostru? bleah!
Ionut, se pare ca nici tu nu faci nimic ‘sa nu ne mai fie sila de acest oras’. Schimbarea trebuie sa vina de la tine (cetateanul Codlei). Ce propui? Dar sa nu fie doar o idee ca sa nu se plictiseasca singurica.
Comments are closed.