După o perioadă de post ce variază ca durată de la an la an, Biserica noastră îi sărbătoreşte pe 29 iunie pe doi mari misionari şi predicatori – prin viu grai şi prin scris – ai învăţăturii creştine, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
Această sărbătoare a fost instituită ţinându-se cont de faptul că, pe 29 iunie anul 67, cei doi au fost martirizaţi împreună la Roma.
Sf. Petru – frate cu Andrei „cel întâi chemat” – evreu de neam, originar din Betsaida, era căsătorit şi locuia în Capernaum. Se numea iniţial Simon, numele Petru primindu-l de la Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce l-a chemat să devină din pescar ce era de meserie, „pescar de oameni” (Matei 4, 19).
De atunci L-a urmat pretutindeni, bucurându-se de o cinstire deosebită în rândul celor doisprezece ucenici, poate şi pentru că era cel mai în vârstă dintre ei.
A fost cel care, în Cezareea lui Filip, a recunoscut şi mărturisit divinitatea Mântuitorului, ceea ce i-a adus admiraţia Acestuia (Mt. 16, 16-17).
A fost martor la toate cuvântările şi faptele miraculoase ale Domnului, până la momentul prinderii Sale, când, după imprudenţa de a se lăuda că nu se va lepăda cu nici un chip de El, a făcut-o de trei ori, după care şi-„a plâns cu amar” fapta (Mt. 26, 75).
În dimineaţa Învierii a alergat la mormânt, spre a se convinge personal de realitatea marelui eveniment al Învierii Domnului, Cel care mai apoi l-a reaşezat în demnitatea de apostol (Ioan 21, 15-17).
După Înălţare, la Pogorârea Duhului Sfânt, cuvântarea înflăcărată a lui Petru a provocat botezul a trei mii de suflete, moment în care s-a înfiinţat Biserica creştină (Faptele Apostolilor 2).
A săvârşit mai multe minuni şi a predicat Evanghelia creştină cu multă putere, fapt ce i-a atras multe suferinţe, printre care şi închisoarea din dispoziţia regelui Irod Agripa, din care a fost eliberat în chip miraculos de un înger (F. A. 12, 4-11).
A predicat apoi în mai multe provincii din Asia Mică, ajungând până în Babilon, iar în ultima parte a vieţii a pĂlecat la Roma, unde a fost martirizat, prin răstignire cu capul în jos, pe 29 iunie 67, în timpul persecuţiei împăratului Nero.
În Noul Testament ne-au rămas de la el două epistole soborniceşti.
Sf. Pavel, numit la naştere Saul, era evreu originar din Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mică.
A venit de tânăr în Ierusalim, spre a se şcoli să devină rabin.
Curând – prin influenţa doctrinei mozaice greşit înţeleasă –, s-a dovedit a fi un înverşunat persecutor al creştinilor în Ierusalim, participând şi la uciderea, prin lapidare, a primului martir creştin, arhidiaconul Ştefan (F. A. 7, 58).
A pornit spre Damasc, cu gândul de a-i aduce pe creştini la Ierusalim, spre judecată şi moarte (F. A. 9, 1-2).
A fost momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, pe care nu-L cunoştea încă, a intervenit în viaţa sa în chip miraculos – reproşându-i persecuţia împotriva creştinilor –, fapt ce a dus la convertirea lui (F. A. 9, 3-18).
După botez, meditaţie adâncă, post şi rugăciune timp de trei ani în Arabia, Apostolul Pavel, cum s-a numit după convertire, şi-a început activitatea misionară, care a durat peste trei decenii, fapt care i-a adus supranumele de „apostolul neamurilor”.
Din oraşul Antiohia Siriei, oraş în care cei botezaţi în numele lui Iisus Hristos s-au numit pentru prima oară creştini (F. A. 11, 26), a plecat în cele trei mari „călătorii misionare”.
În prima (anii 45-49) a propovăduit în insula Cipru, apoi în sudul Asiei Mici (F. A. 13-14).
În a doua călătorie (anii 50-52) a predicat în Siria, Asia Mică şi Europa (F. A. 15-18).
Iar în a treia (anii 53-58) din nou în Asia Mică şi Europa (F.A. 18-21).
În ultimii ani ai vieţii a trecut prin mari suferinţe, fiind închis doi ani în Cezareea Palestinei, apoi dus la Roma spre judecată (F. A. 21-28).
A predicat la Roma timp de doi ani, până când a fost judecat şi găsit nevinovat.
După eliberare a propovăduit în Grecia, Macedonia, Asia Mică şi Creta.
În anul 66 este din nou arestat şi dus la Roma spre a fi martirizat, pe 29 iunie 67, de către acelaşi Nero, prin decapitare.
Mai mult de jumătate din Noul Testament, adică 14 epistole – numite „pauline” – în care găsim pagini de teologie de o rară frumuseţe şi profunzime, au fost scrise de marele Apostol Pavel.
Prin aceste fapte, prezentate foarte pe scurt mai sus, putem înţelege uşor că cei doi Sfinţi Apostoli prăznuiţi azi rămân pentru toţi creştinii modele vii de dăruire şi de dragoste faţă de Dumnezeu şi Biserică, iar învăţăturile transmise de ei prin epistole trebuie să constituie un adevărat îndreptar de viaţă, fiindcă ele ne arată cât de mult au înţeles ei că merită iubit şi urmat Iisus Hristos.
Preot Dr. Laurențiu Nistor
