România se plasează pe locul doi în Uniunea Europeană în funcţie de procentajul persoanelor care trăiesc la limita sărăciei, 41,4% din români zbătându-se să supravieţuiască cu resurse limitate.
Acest procentaj arată că 4 din 10 persoane se află în sărăcie.
Cei mai săraci oameni din Codlea. Ce înseamnă să fii sărac?
Ce înseamnă să fii sărac? Uniunea Europeană consideră o persoană ca fiind săracă „dacă resursele sale sunt atât de insuficiente încât o împiedică să aibă un standard de viaţă considerat ca fiind acceptabil de societatea în care trăieşte”.
Dacă am raporta la bani, un român ar fi sărac dacă ar trăi cu circa 100 de euro pe lună. De unde rezultă ca 8.700.000 de români supravieţuiesc de pe o zi pe alta. Venitul mediu lunar a fost în trimestrul trei din 2011 de 835 de lei de persoană, potrivit Institutului Naţional de Statistică.
Dincolo de toate datele statistice referitoare la venituri însă, poate că mai de temut este sărăcia interioară, spirituală, educaţională, emoţională.
Fiecare din ele derivă din sărăcia materială şi ele vor plana asupra noastră atâta vreme cât statisticile actuale sunt înfiorătoare: „31% din populatia Romaniei sufera de lipsuri materiale severe, reprezentand 6,65 milioane de persoane conform bazei de calcul utilizata de Eurostat.
Categoria persoanelor care traiesc cu lipsuri materiale severe cuprinde populatia afectata de cel putin patru din urmatoarele noua probleme:
- nu pot plati la timp chiria, ipoteca sau facturile la utilitati,
- nu-si permit sa-si incalzeasca in mod adecvat locuinta,
- nu pot face fata cheltuielilor neasteptate,
- nu isi permit o masa cu carne, peste sau alt tip de hrana bogata in proteine cel putin odata la doua zile,
- nu isi permit o vacanta de o saptamana in fiecare an,
- nu pot detine si intretine un automobil, o masina de spalat, un televizor color sau un telefon, fix sau mobil.”
Citeam deunăzi un studiu realizat acum ceva vreme, în baza căruia s-a editat o carte : ”Sărac lipit, caut altă viaţă! Sărăcie extremă şi zone sărace în România” şi mă cutremuram de efectele pe care deja le înfruntăm noi toti şi de neputinţa vădită de până acum a clasei politice în a atenua cumva situaţia.
Aş fi vrut să nu sune atât de sumbru articolul, dar realitatea care ne înconjoară mă face să consemnez viitorul exact aşa cum se anunţă, dacă nu conştientizează dezastrul şi aceia care au putere la acest moment să schimbe ceva.
Pentru ei, pentru politicienii care ţin în mână acum destinul ţării citez un fragment din cartea care ar trebui să îi responsabilizeze şi mobilizeze:
„…Trăsăturile economice caracteristice sărăciei extreme includ o luptă permanentă pentru supravieţuire, şomaj sau sub-ocupare în economia sub-terană, salarii foarte scăzute pentru cei care sunt angajaţi, copilul ca aducător de venituri în gospodărie, desfăşurarea unui număr larg de activităţi ocazionale, lipsă cronică de bani şi absenţa economiilor, ne-acoperirea cronică a nevoilor alimentare (mai ales în perioadele când oportunităţile de muncă informală sunt rare) şi obiceiul de a cumpăra pe credit cantităţi foarte reduse de alimente.
Caracteristicile sociale şi psihologice ale culturii sărăciei sunt: supraaglomerarea zonei şi a locuinţei, lipsa intimităţii, incidenţă înaltă a alcoolismului, violenţa în familie şi mică infracţionalitate, căsătorii neoficiale şi un accent deosebit pe solidaritatea familiei.
Deci, sărăcia extremă este o stare de lipsuri cumulate care s-a permanentizat. Cu alte cuvinte, sărăcia extremă presupune lipsa unei vieţi ordonate de rutine care să confere siguranţă şi predictibilitate, fiind centrată pe azi şi lipsită de perspective. Întregul set de dileme şi probleme ce trebuie rezolvate pentru „a trăi de la un salariu la altul”, în cazul săracilor extremi se restrânge la întrebarea fundamentală „ce punem azi pe masă”.
Dacă în copilărie, sărăcia era un rezultat al alegerilor perverse sau acţiunilor neadecvate ale părinţilor, la maturitate, marginalizarea şi sărăcia sunt elemente ale lipsei de orizont, sunt părţi integrate ale biografiei ca „dat natural” pe care nu poţi decât să le accepţi. Sărăcia este „dată”, este „normală” şi este fără ieşire, important fiind doar să supravieţuieşti în orice condiţii, chiar dormind între buruieni, chiar trăind din tomberoane sau de la groapa de gunoi, viaţa în sine fiind doar plutire în derivă „cum o vrea Dumnezeu”.
Traiectoriile de cădere în sărăcie extremă sunt secvenţe de evenimente critice, naturale, structurale şi/sau individuale, care se succed şi întrepătrund în moduri diverse rezultând în permanentă şi gravă deterioare a calităţii vieţii. Ca un corolar firesc, indivizii pierd încrederea în sine, îşi asumă lipsa de control, devin pesimişti şi renunţă la planuri şi proiecte, experimentează sărăcia şi marginalizarea din ce în ce mai accentuat, transformându-le în dat natural şi, astfel, învăţând ne-ajutorarea care se instalează ca stare de fapt, imposibil de depăşit fără sprijin şi impuls exterior. Interacţiunea dintre situaţia dramatică a gospodăriei şi ne-ajutorare învăţată crează sinergii negative care, în schimb, accentuează marginalizarea şi grăbeşte căderea către starea de mizerie, permanentizată şi auto-reproductivă.
Cine sunt cei în sărăcie extremă
Copiii sunt supra-reprezentaţi în zonele sărace şi au cel mai mare risc de sărăcie extremă atât în sate cât şi în oraşe. Totuşi riscul de sărăcie extremă al copiilor din zonele sărace urbane este de aproape două ori mai mare decât al copiilor din sate. În zonele sărace urbane 43% dintre copii trăiesc în sărăcie extremă şi încă 21% cresc în gospodării aflate în situaţie de criză generalizată. Spre deosebire, în satele studiate doar un sfert dintre copii aparţin de gospodării în sărăcie extremă, în timp ce majoritatea 37% sunt în gospodării aflate în situaţie de criză generalizată, care reuşesc doar să supravieţuiască, patrimoniul lor reducându-se la locuinţă. Ponderea copiilor din gospodării care locuiesc în zone sărace dar nu sunt în sărăcie se reduce la 11% în sate şi doar 7% în oraşe.
La polul opus sunt vârstnicii de 60 de ani şi peste. În primul rând este de subliniat că în zonele sărace vârstnicii sunt sub-reprezentaţi, prin comparaţie cu populaţia. În al doilea rând, tipul de situaţie specifică vârstnicilor este cea de normalitate critică. Dintre vârstnicii din zone sărace doar 9% în mediul rural, repectiv 19% în urban se află în sărăcie extremă. Normalitatea critică a vârstnicilor din mediul rural se suprapune aproape în totalitate sărăciei de tip tradiţional, căci se referă la lipsa dotărilor de tip modern. În zonele sărace din mediul urban, situaţia de normalitate critică a vârstnicilor, în jumătate din cazuri se traduce prin lipsa dotărilor moderne, iar jumătate în insuficienţa veniturilor, deoarece din pensii îşi întreţin şi copiii care n-au reuşit să intre pe piaţa muncii şi care nu au părăsit încă familia de origine.
În zonele sărace urbane familiile monoparentale, indiferent dacă locuiesc singure sau se grupează cu alţii, indiferent dacă copiii din întreţinere sunt mici sau au peste 15 ani, sunt peste jumătate în sărăcie extremă şi încă o treime au locuinţa drept singurul bun în proprietate, dar nedotată şi trăind de pe o zi pe alta din venituri sub pragul de sărăcie.
În zonele sărace din oraşe, situaţia romilor este îngrijorătoare şi mult mai proastă decât a romilor din sate. Peste jumătate dintre ei sunt în sărăcie extremă, adică nu au nici locuinţă, nici bunuri moderne şi nici venituri, iar mai mult de o treime au doar locuinţa în proprietate dar sărăcăcios dotată şi au venituri sub pragul de sărăcie, cei mai mulţi sub pragul alimentar. Spre deosebire, în zonele sărace din sate, majoritatea sunt în situaţie de criză generalizată şi doar 17% sunt în sărăcie extremă.”
(material realizat pe baza studiului Sărăcie extremă şi excluziune socială-dimensiuni şi factori, autor Manuela Stănculescu)
Sunt oameni saraci in Romania…dar nici nu vor sa munceasca Eu caut un om serios sa ingrieasca 100 de capre salar de 1000Ron.cazare.mancare si nu e de gasit.Atunci unde e criza si saracia ?
Comments are closed.