Văzusem imaginea chipului său fericit alergând după fiecare bătaie de aripi ce se ridicau în văzduh. Uneori parcă, pentru a nu-i curma fericirea, porumbelul se lăsa prins în căușul palmelor lui și aștepta cuminte îndemnul de a se înălța din nou. Cu palmele deschise, copilul adora să urce odată cu pasărea către cer. Râdea zgomotos și sărea într-un picior căutând cu privirea un alt porumbel pe caldarâmul din piață. Ai fi putut jura că visul său este legat de zecile de porumbei și că în jocul lui căuta viitorul pe care și l-ar dori. Puteai citi în ochii lui mari de copil. Nimic nu l-ar fi deosebit de un copil cu o viață normală, chiar dacă el era al străzii.
Câțiva pași rostogol înspre piață, aproape de părintele său, un alt copil scruta cu privirea pașii unui porumbel. Bine îmbrăcat din creștet până-n tălpi, cam de aceeași vârstă cu micul cerșetor, se uita alternativ la tatăl care nu îl scăpa din ochi și pasărea după care ar fi alergat să o prindă. Ar fi vrut și el să simtă bătaile inimii în trupul firav al porumbelului înainte de a-i elibera aripile. Să râdă, să țopaie, să evadeze cumva din strânsoarea aripilor tatălui. Să poată atinge visul. Să fie copil…
Să se mai dărâme o prejudecată: „a avea tot nu înseamnă a fi…a fi fericit”
Câte simţăminte se opresc în strânsoare unui căuş? şi
Câte nu spui când desfaci mâinile?
Din prea multă dragoste şi protecţie să nu eradicăm copilăria, este cea mai frumoasă şi fără griji etapă a vieţii!
Comments are closed.