Îmi amintesc de parcă a fost ieri, când am urcat în acceleratul de Brăila-Brașov, cu destinația finală Codlea. Se întâmpla în luna martie a anului 1973 și aveam 25 de ani și un bagaj de visuri. Eu, fata din Brăila care își lua viața în propriile mâini alături de soțul ei. La gara din Brașov am fost așteptați de sora soțului meu. Era o zi de iarnă ca-n povești, cu fulgi mari care cădeau liniștit din cer. În Bărăgan, la câmpie, vântul te înțepa până la os, însă aici o mulțime de copii se dădeau cu sania pe derdeluș, alții făceau oameni de zăpadă. La prima interacțiune cu localnicii din Codlea, orașul florilor cum era cunoscut, am rămas mirată că se vorbesc mai multe limbi: săsește, maghiară, chiar și accentul era diferit. Am avut senzația că am ajuns în altă țară. O țară în care toți oamenii zâmbeau, indiferent de limba vorbită. A trebuit să așteptăm o perioadă până am început să lucrăm, iar începuturile au fost la IMC Codlea, alături de soțul meu. Duduia economia și industria in această parte a țării, ca mai peste tot în acele vremuri. Mi-am urmat soțul la FNC (Fabrica de Nutrețuri Combinate), unde am muncit 15 ani, soțul meu ca șef de tură, iar eu la contabilitate. La contabilitate m-am împrietenit cu Erika, o săsoaică tare de treabă, care ulterior în 1984 a reușit să plece în Germania. Nu era simplu să poți pleca definitiv pe timpul lui Ceaușescu, iar noi am rămas prietene și astăzi, iar uneori ne auzim la telefon. Codlea părea un oraș al tuturor, al oamenilor care trăesc în armonie și muncesc în fabrici și uzine, care în puținul timp liber socializează și se distrează. Indiferent că lucrau la COLOROM, cea mai mare fabrică de coloranți din sud-est-ul Europei sau la SERE Codlea, vestită pentru garoafe și legumele care plecau la export, la Intreprinderea Mecanică ce aparținea de Tractorul, la AVICOLA sau la Complexul Porcine, toți acești oameni se întâlneau la Ștrandul CODLEA la sfârșit de săptămână și în general duminica. Aici la bazinele de apă răcoroasă și limpede te bălăceai cât era ziua de lungă în toiul verii sau la cele două lacuri, pe care deseori le curățam în acțiuni de voluntariat cu fabrica. Se mergea prin pădure spre Ștrandul Codlea, o oră de mers la pas, printre brazi și foioase, la aer curat, iar odată ajunși la lacuri bărbații pescuiau sau mergeam împreună cu hidrobicicleta sau cu barca. Nu sunt multe lacuri care să oglindească forma copacilor pe luciul apei așa cum sunt lacurile de la Codlea. Nu lipsea grătarul făcut cu prietenii.
Prima oară când am ajuns la Codlea am auzit și de instituția rușinii. Acolo unde ajungeau cei certați cu legea, de la furturi și până la crime. Exact, închisoarea de pe strada Gării. Aici era partea urâtă a orașului. Compensa cu frumusețea vârfului Măgura, pe care îl urcam până la cota 1294. La poalele muntelui se află o vale frumoasă. Noi îi spuneam maial, Aici erau amenajate mese, bănci, iar în fiecare an aici se desfășurau zilele orașului, o adevărată sărbătoare la care participau sași, unguri și români, fiecare etalând portul specific și tradițiile. Cu toții aveau obiceiuri atât de frumoase în răsunet de fanfară. Maialul devenea un furnicar de oameni voioși care se perindau, cu meșteșugari cu tot felul de produse și nelipsiții mititei care se încingeau pe grătar. Sunt amintiri de demult. Anii au trecut, la fel ca Revoluția din 1989 în care ne-am recăpătat libertatea, acest cuvânt care se afla pe buzele tuturor celor care până atunci ascultau cu teamă postul de radio Europa Liberă. De atunci, multe s-au schimbat. Serele Codlea au dispărut, Coloromul a fost închis și apoi dărâmat și vândut efectiv la fer vechi bucată cu bucată, fabrica de mobilă din oraș și-a închis porțile și IMC-ul a dispărut și el. Marile privatizări s-au dovedit a fi gropi pe care ni le-am săpat singuri, fără să știm, iar în locul acestora au apărut investitori italieni, germani: patroni străini.
Nimic nu mai pare la fel, chiar dacă orașul a renăscut după o perioadă sumbră și incertă. S-a construit mult, locurile de joacă ale copiilor sunt acum ușor accesibile, iar parcurile au prins viață din nou, atât parcul cu soare cât și parcul cu umbră. Și parcă de la an la an orașul arată tot mai bine. Pentru cineva care face o retrospectivă a timpului scurs peste oraș, cu bune și mai puțin bune, pot spune cu mâna pe inimă că după 51 de ani de când am poposit aici în acest oraș, micuț, frumos, liniștit și cu oameni dragi și primitori, sunt fericită de alegerea făcută la 25 de ani.
Marioara Ceaușu, 76 ani, pensionară
