Ceea ce urmează să citiți nu este o poveste ruptă din basme, nu este o fantezie menită să ne încălzească sufletul. Este realitatea – una vie, pulsândă, care ne privește direct în ochi și ne îndeamnă să ne punem întrebări. Este o realitate care, pentru mulți dintre noi, trezește o curiozitate amestecată cu uimire și, poate, un strop de rușine.
Da, există elevi care merg la școală cu autobuzul. Nu cu un autobuz școlar, ordonat, cu supraveghetori, ci cu autobuzul de linie – un loc plin de necunoscuți, care străbate orașul cu opriri sacadate.
Un prieten de-al meu, unul care preferă autobuzul în drumul spre serviciu, mi-a povestit despre un băiețel. În fiecare zi, la aceeași oră, copilul urcă în autobuz, cu un ghiozdan în spate și o carte în mână. Nu se pierde în ecranul unui telefon, nu-și risipește privirea urmărind haosul străzii. Nu. Scoate o carte – o carte adevărată, cu pagini care foșnesc – și citește. Câteva stații, prețiosul lui refugiu, drumul de la Cartierul Coresi până la capătul Bulevardului Victoria, spre Centrul Civic, devine un sanctuar al liniștii. Nimeni nu-l grăbește, nimeni nu-l copleșește cu grija sufocantă a adulților. Acolo, în mirosul de metal și zumzetul motorului, băiețelul acesta și-a construit un colț de libertate. E un obicei pe care, probabil, și l-a clădit singur, un gest mic, insignifiant, dar GIGANTIC, care strălucește în bezna rutinei.
În jurul lui, însă, lumea e un infern dezlănțuit. Prin geamurile autobuzului se vede o cu totul altă poveste – una de claxoane asurzitoare, de nervi întinși la maximum, de părinți care se luptă cu volanul și cu timpul. Mașinile se înghesuie, se strecoară pe contrasens, se împing una pe alta, toate într-o goană disperată să-și lase copiii „cât mai aproape” de poarta școlii. Orașul geme sub greutatea acestui haos, aerul e greu de fum și frustrare. Părinții aceștia, cu ochii injectați de grabă, par să creadă că fiecare metru câștigat e o victorie, o dovadă de dragoste. Dar este oare? Chiar este?
În mijlocul acestui vacarm, băiețelul cu cartea lui pare dintr-o altă lume. El nu e prizonierul traficului, nu e un trofeu al grijii exagerate. El e liber. Și nu pot să nu mă întreb: de ce ne e atât de greu să vedem asta? De ce am ajuns să credem că a ne duce copiii cu mașina până la câțiva pași de intrare e singura cale de a le arăta că ne pasă? Oare nu le furăm, de fapt, ceva esențial? Nu îi condamnăm la o dependență pe care o numim, ipocrit, „protecție”? Nu ar fi mai bine să le dăm aripi – să le arătăm că un autobuz nu e o capcană, că drumul pe jos nu e o pedeapsă, că orașul nu e un monstru invincibil, ci un spațiu viu, unde pot învăța să respire, să existe, să se descurce?
Băiețelul din autobuz, cu cartea lui, e o promisiune. Îmi imaginez cum va crește – un om echilibrat, cu picioarele pe pământ, capabil să-și poarte singur poverile și să găsească bucurie în lucrurile simple. În schimb, copiii blocați în trafic, învăluiți în confortul aparent al mașinilor, s-ar putea trezi într-o zi pierduți, întrebându-se de ce nu știu să meargă singuri nicăieri, de ce lumea li se pare un loc ostil fără cineva care să-i ghideze la fiecare pas.
Viitorul Brașovului – al nostru, al tuturor – atârnă de firul subțire al alegerilor pe care le facem azi. Haideți să nu mai alegem haosul, graba, frica. Haideți să alegem libertatea, curajul, încrederea. Haideți să alegem mai bine – pentru ei, pentru noi, pentru un mâine care să nu ne sufoce.
Sursa: Gazeta Brașovului
