Crima de a fi adolescent-Răzvrătitul şi profii cu şoareci

22
4.525 vizualizari
views

Niciodată n-am fost bogaţi. E drept că nici sărăcia nu ne-a dat afar` din casă, aşa cum salamul de Victoria nu lipsea din frigider şi nici untul pe care îl aduceam cu grijă să nu-l moleşească soarele, fix din camp, în perioada campaniei agricole de toamnă. Primea fiecare elev de la primarie pachetul şi tare ne bucuram să avem unt sau margarină Rama.

Toată clasa ne adunam în camp la cules. Şi diriginta cu noi. Avea şi ea pachetul ei. Eram ca nişte furnicuţe la strânsul de pe urmă, iar cea mai mare distracţie o aveam de fiecare dată când prindeam şoareci pe care îi băgam sub bluza vreunei colege. Ne şi bronzam totodată. La pauza de masă scoteam borcanul cu zacuscă facut de mama şi întindeam pe pâine, o adevarată delicatesă la foamea pe care o aveam. Cam aşa se desfaşurau zilele de muncă patriotică, de voie, de nevoie, şi ne prindea bine. Unii dintre noi aveam deja format un soi de cult al culesului cartofului înca din şcoala generală, când pentru câţiva bănuţi şi un pate de ficat ne înfigeam dis-de-dimineaţă în cizmele de cauciuc şi porneam către IAS-ul din localitate, muncind zi lumină.

Aşa mi-am strans bani de semicursieră, cea mai tare ţoaclă, pe care am uitat-o într-o buna zi în faţa magazinului de pâine de pe strada Măgurii. Abia seara mi-am amintit că plecasem cu ea şi m-am întors pe jos. Şi ce-am mai plâns de ciudă. Fraier eu. De fiecare dată când se apropia culesul, tata ne pregătea pentru campania de colectare a hranei cea de toate zilele. Ne intitulam zilieri şi începeam cu Serele Codlea, de unde câteva zile căram cu plasa morcovi, ceapă, ţelină şi pătrunjel, şi urma CAP-ul, dincolo de calea ferată pe drumul Hălchiului, de unde ne făceam provizii de cartofi pentru la iarnă. Tot aşa, câte 10-20 de picioici, în afară de sacul zilnic de persoană pe care îl primeam de la beneficiar. Dupa 2-3 săptămâni eram aranjati. Atât de aranjaţi, că ne permiteam să dăm cartofi pe struguri, la schimb, pentru a face şi vreo două damigene de vin. Şi ce mândri eram de noi. Serile de toamnă citeam din tema de vacanţă dată de profi şi ziua făceam rezumat pe câmp în pauza de masă. Acei ani ai adolescenţei ne-au format în mare parte ca oameni.

Astăzi avem conturi pe Facebook, hi5 si Twitter, socializăm cu necunoscutii pe Messenger într-un limbaj ce ar revoluţiona pâna şi scrierea cuneiformă, dar nu stăm de vorbă cu parinţii despre problemele reale pe care le întâmpinăm, ei ne sunt dacă nu duşmani, indiferenţi. Hrănim plantaţiile din jocuri online, ori jucăm Counter Strike până ne sar ochii din cap.

Ne deversăm frustrările prin cluburi până dimineaţă, iar când ne amintim că nu ne-am făcut lecţiile, dăm un search pe Google, nici ăla scris corect, căci gramatica ne este străină şi luăm un rezumat la gata de dragul unei note bune. Nu mai ştim cine a fost Sadoveanu, Rebreanu sau Caragiale, nici Arghezi sau Eminescu, pentru că ei nu au nici capital, nici maşini de fiţe ca să ne fie amici.

 

Prin clasa a şaptea, la ora de sport, când ne-a salutat profa de educaţie fizică spunând “Bună ziua, elevi“, tembelu` de mine a raspuns “Heil Hitler“, că atât m-a dus mintea, asociind etnia profei (săsoaică) cu faptul că Hitler a fo` neamţ. Incomensurabilă gafa! M-a caftit profa, m-a bătut diriga, m-a altoit şi directoru` după ce m-a ţinut o oră întreagă în cancelarie, ca după toate astea să îmi scadă şi nota la purtare! 7, cu multumiri din partea parinţilor care m-au pedepsit câteva zile să nu ies din casă. Totul pentru două cuvinte amărâte, spuse din tărtăcuţa unui adolescent de clasa a şaptea. Astăzi ne înjurăm dascălii, le luăm tot arborele genealogic la spurcat, eventual îi mai şi bruscăm dacă fizicul ne permite, iar noi, oamenii mari, ridicam degetul imperativ: “Nu ne maltrataţi copilu` şi nu îl supuneţi la rele tratamente, vreţi să rămână cu sechele?“

Ovidiu Stan

22 COMENTARII

    • mi-ai adus aminte de cind mergeam la sapat sfecla si la cules cartofi si ceapa in vacante ce timpuri faine ce distracti cu soricei si cu broscutele in sin sa ne tina de racoare si sopirle , faine timpuri nu ca acum !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

  1. Andu, ma regasesc si eu in articolul tau…
    Primii si singurii mei MOBUTI (nu stiu daca se scrie asa !) si patinele mult visate le-am muncit cu truda la C.A.P. Grele, dar frumoase veri; munceam mult, ne faceam prieteni din Tintari… :)), mai faceam bascalie de cate o ”datatoare cu sapa” de etnie colorata doar sa o starnim la vorbe spurcate……ERAM FERICITI !!!
    Dadeam startul la furat porumb, la cartofii de pe urma apoi stateam ore in sir la nenumarate cozi la Moraru sau la Tonita. Aveam zilele incarcate , timpul nu zbura, anii treceau cu greu!
    L-am cunoscut si l-am iubit pe Eminescu, in aceeasi masura in care copiii nostrii o cunosc si o iubesc pe Hannah Montana, avantaj avem NOI CEI CARE recunoastem si mai stim sa recitam o poezie de-a Luceafarului , noi cei care mai avem respect pentru dascalii pe care ii salutam si acum cu mare drag, noi cei care , daca ne intalnim cu prieteni din copilarie avem mereu ceva de povestit, noi cei care cu bune si cu rele AM AVUT O COPILARIE FERICITA.
    Spre deosebire de noi, copiii nostrii nu au amintiri, nu au mers cu trenul sau cu troleul in viata lor, nu stiu cum e sa faci bob-ul , sa blochezi ”traficul” cu saniutele si sa strigi din toate puterile HEPA; habar nu au ca Webkinz si Mess-ul, le-au rapit cei mai frumosi ani , ANII COPILARIEI.
    Ar fi atatea de povestit… :))

  2. Ha ha ha, EXACT! O-hoo! Multe de spus, as putea scrie o carte! Iarna aveam genunchii juliti si pantalonii de fas taiati din cauza saniusului. Ne dadeam pe Maru` Dulce in jos pe strada si la casa din Ciocrac uitam sa mai virez bobul ( puneam 3-4 sanii legate) eu il conduceam cu patinele,si intram in casa. La limita scapam, iar de acolo luam avant si ne duceam pana la jumatatea strazii Magurii cand era zapada batatorita 🙂 Cand luam o trambulina, ultimul cadea de pe sanie si mergea “pe cur” o portiune buna de drum pana se desprindea de sanie, de il taia plansul din cauza durerii. Si cate altele mai sunt de amintit.. E timp, sunt acei ani minunati pe care i-am trait din plin.

  3. Felicitari, emotionant articol. Da,era frumos pentru ca, a fost copilaria noastra, cu bune si rele. Daca e sa nu ne gindim, la grijile zilnice ale parintilor nostri de a face rost de cele trebuincioase, la cozile interminabile care ne umileau, noi copiii acelor vremuri, ne simteam cu adevarat liberi.Trasnaile pe care le faceam, sint desprinse din Amintirile lui Creanga. Furatul de cucuruz si apoi, fuguta pe Marul Dulce sa ii coacem, prima tigare Marasesti sau cite un Marlboro, cind se mai primeau ajutoare de la prietenii din Germania si apoi grele palme date de bunicul cind ne descoperea. Construirea cabanelor dintre brazi, minunata tocanita de picioici facuta in padure, atit de simpla dar care nu as fi dat-o nici pe cea mai grozava masa boiereasca. Imi amintesc in zilele calduroase de vara,cind trebuia sa ajut pe bunicul la gradinarit si dupa citeva hirlete, gaseam ocazia sa o stergem din curte direct la strand, sa ne racorim, chiar daca stiam ce ne asteapta la intoarcere. Imi amintesc ca, intotdeauna perele si prunele erau mai bune din copacul vecinului si era o intreaga aventura la lasarea intunericului. O data a fost chiar comic, am plecat cu amicii la furat perele varatice dintr-o gradina de pe str. Brazilor, care iti lasau gura apa numai cind le pronuntai numele si ce credeti, gradina cu pricina era a bunicului meu si uite asa, ii scadea vertiginos productia de tuica.
    Cum spunea Andu, cred ca multi am putea scrie o carte cu amintirile copilariei, chiar daca nu avem harul lui Creanga.
    Ma gindesc in acelasi timp la copiii nostri, intr-adevar nu au parte de ceea ce am avut noi, dar asta este copilaria lor, nu trebuie sa refuzam evolutia chiar daca uneori ne intristeaza. Am putea contrasta facind chiar si plimbarile cu trenul sau tramvaiul amintite mai sus, sa ii scoatem cit mai mult in natura, sa ii mai desprindem din fata calculatorului si sa ii convingem ca adevaratele prietenii nu se fac pe facebook, ca el e doar un instrument care pune in contact persoanele dar care nu poate inlocui sentimentele si mai rau le indreapta catre singuratate. Lasati copii sa se joace.
    In relatia cu scoala eu cred ca, parintii au o mare vina in ceea ce priveste comportamentul, uneori nepotrivit al odraslelor lor. Sint de parere ca o corectie la timpul ei este bine venita in formarea OAMENILOR.
    Pe curind.

  4. Din fericire pentru mine, daca pot spune asa, gramatica limbii romane nu imi e straina, marii scriitori ai tarisoarei noastre imi sunt tare dragi iar lectiile la scoala le faceam din minte, fara google… Eventual un teanc mare de carti in fata, din care incercam sa scot idei pentru ceea ce aveam de scris… Datorita bunicilor, copilaria mi-a fost plina de jocuri si nu am stat in fata pc-ului… Si vai, cat dor imi e de ,, Baba-oarba”, de ,,Tata-tara vrem ostasi” de ,, tarile” si cate jocuri asemeni… Cat dor imi e de iernile in care ieseam la sanius si fie alegeam coasta de langa a mea casa, unde ne opream fix intre masinile de pe drum, luand injuraturile de rigoare, fie pe coasta de pe undeva, pe langa stadion, unde nu era iarna sa nu ne oprim in apa rece ca gheata, pentru a fugi acasa la care era mai aproape, la caldura focului… Cat de dor imi e de profesorii de liceu ce apreciau originalitatea si nu textele copiate dupa eternul ,,google”… Cat dor de copilaria mea…

  5. De ce trebuie sa-mi aduca cineva, mereu ,aminte de mine !?
    Oare,m-am uitat eu pe mine ,acela care iernile mi le petreceam, cam pana peste inserare,pe derdelusul in care luna isi varsa lacrimile dorului solar ,si inghetam de nerabdare sa-i mai vad odata tresarirea !?
    As fi fost un normal daca verile nu vedeam casa decat in treacat ,visator si efemer, caci imbierea padurii si mai ales comoara ei de nepatruns nu m-ar fi
    cautat.?
    Am fost predestinat, ca de altfel toti dintre voi, la trairi nostalgice, dar ce blestem placut !
    Noi suntem datori sa iertam dar sa nu uitam trambulinele vietii si sa le predam intacte noilor generatii ,cu litera de lege !
    Iertati-va copiii ca suporta liniile noii tehnici de varf si nu va mai bucurati ca ii vedeti ,in fata voastra, la Home Computer manuindu-l cu abilitate din fragede varste! Fiti voi insiva in pielea lor si pedepsiti-va pe voi, cei vinovati de aceasta stare de fapt. Nu va scuzati ,cautand motive de genul “cand eram eu ,de varsta voastra ” ci chiar fiti !
    Redati-le libertatea dupa care voi tanjeati de mici. Nimeni si nimic nu va poate opri !

    Romeo P.
    “Daca toate-acestea fi-vor invatate ,
    Restul o sa vina de la sine-apoi
    Si-au sa se-mplineasca visurile toate
    Cele-ati pus in-transii mame ,scumpe voi ! .”
    N. Labis

    • Romeo esti sau te crezi visator? ai cazut in melancolie ?Trezestete romane nimic nu se aseamana si nimic nu se poate compara,evolutie sau involutie aceasta e intrebarea,libertatea le-am dat-o noi dar le-o rapeste institutia guvernul samd…
      sunt acrit!!!!

  6. Eu nu am mai prins acele vremuri in care elevii mergeau de voie de nevoie la “muncile campului”, deoarece sunt foarte tanar. M-am gandit sa las si eu un comment referitor la elevii din ziua de azi , sunt socat de ceea ce vad.
    Cred ca am fost ultima generatie “norocoasa” care a avut profesori de ELITA, ca: D-na Manu, D-l Plaiasu, care au fost cei mai buni profesori , care te invatau si educau (daca era nevoie). Chiar daca dansa nu mai preda de cativa ani buni, noi fiind ultima generatie a dansei si acum cand trec pe langa scoala parca o aud cand preda regulile de pronuntie si verbele principale plus replica celebra :” …si peretii stiu avoir si etre…”. In ziua de azi elevii nu mai eu acel respect si teama de profesor, pe care sunt in stare sa-l umileasca ……..

    P.S. Scoala generala am terminat-o in 2003.

    Scuze daca nu am postat comentariul unde trebua .

    • Imagineaza-ti ca acea replica celebra o avea si pe vremea mea d-na Manu, prin `84-`85. Mancam franceza pe paine, iar de istorie nu mai vorbesc, dl. Plaiasu mi-a carpit prima palma in clasa a-II-a, ca faceam galagie pe hol si se sunase de intrare. Mi-a dat una dupa ceafa de m-am dus de-a dura cat colo! 🙂 Dar am facut istorie in anii care au urmat , nu gluma. Cine isi mai aminteste de PTAP? Pregatirea tineretului pentru apararea patriei… Cercetasii Romaniei de astazi sunt copii mici pe langa pregatirea pe care o faceam la PTAP in acele vremuri. 🙂

      • va plangeti pe umar unul altuia, va inteleg ceva mai bun nu ati avut de unde…dar sa stiti ca au existat profesori cu adevarat BUNI si in nici un caz astia de ii pomeniti voi, pe care ii aud manca carte pe paine, carpit, palme,scuze ca va intreb ati terminat la scoala de corectie , intreb si eu ca acolo se facea totul de frica
        Imi pare rau pt voi ca nu va fost dat sa cunoasteti profesori buni,aceia care stiau sa te faca sa le sorbi cuvintele din gura cand iti preda, plecam acasa cu lectia aproape invatatadin clasa si nu de frica, sincer va compatimesc

LĂSAȚI UN MESAJ