Murdărel, cu căciula atârnându-i pe lângă urechi, cu nasucul roșu de frig și mâinile înghețate, copilul își frecă palmele, trase aer în piept și își fixă bidonul de plastic sub șezut. Mă privi preț de câteva secunde și apoi răsuci capul înspre zare, către hăul în care avea să coboare.
– Mie nu mi-e frică să mă dau cu sania, nene!, spuse copilul….
– Care sanie?, l-am întrebat zâmbind…
Și-a apăsat căciula pe cap cu palmele amândouă, căutând parcă un timp de răspuns la întrebarea care l-a pus în dificultate și a zis: ,, Cu asta prind viteză mai mare, vrei să vezi?”
Vreau, am răspuns. Uite, îți dau un covrig să prinzi putere, bine? Am scos covrigul cald, cumpărat de la chioșcul din centru înainte de a urca în vărful dealului și i l-am întins. L-a băgat în buzunarul hainei și bucuros și-a luat avânt…
Pentru el era o zi grozavă de săniuș. Pentru mine era un copil de a cărui copilărie oamenii mari au uitat. Sau poate nu. Însă de viitorul acestuia, cei mai mulți dintre noi uităm.
