De fiecare dată când suntem în preajma unei sărbători a unui sfânt ce-şi are relicvele la noi în ţară, suntem copleşiţi de ştiri în mass-media despre pelerinajele ce au loc cu această ocazie şi mai ales despre incidentele ce se petrec în oraşele respective.
Luna octombrie are în calendarul ortodox pe 14, sărbătoarea dedicată Cuvioasei Paraschiva, iar în data de 27, pe Sf. Dimitrie Basarabov (a doua zi după Sf. Dimitrie izvorâtorul de mir), ambele mediatizate în mod deosebit.
Întrebarea firească şi legitimă, însă, pe care ar trebui să ne-o punem în preajma acestor zile, ar fi următoarea: ce sunt de fapt aceste moaşte şi de ce sunt ele venerate de către Biserică?
Ştim că prin creaţie, omul a fost destinat nemuririi, însă, încă de la început el a ales înstrăinarea de Dumnezeu care i-a atras după sine moartea. Prin moarte, trupul omului devenea – din cauza păcatului prezent în el – din întinat şi întinător. Astfel, potrivit Legii Vechi, devenea necurat oricine se atingea de vreun cadavru (Num. 19,11-13). Toţi oamenii au devenit supuşi ai legii naturale a morţii şi descompunerii trupului (Fac. 3,19). Însă au făcut excepţie de la această lege generală chiar în Vechiul Testament, Enoh, ce n-a vazut moartea, fiind luat la cer (Fac 5,24; Evr.11,5) şi proorocul Ilie Tesviteanu ce a fost răpit la cer într-un car de foc (IV Regi 2,11).
După venirea lui Iisus Hristos în lume, lucrurile s-au schimbat, fiindcă El, fiind Însăşi Viaţa şi dătătorul de viaţă, vindecă bolnavi, alungă demoni, înviază morţi, întemeiază Biserica, căreia-i dăruieşte învăţătura cea nouă a Evangheliei şi harul sfinţitor, odată cu instituirea Sfintelor Taine. Iar prin acest har sfinţitor ce transmite roadele Jertfei de pe cruce şi ale Învierii, oamenii se sfinţesc încă din clipa încreştinării, devenind “vase de cinste gătite spre orice lucru bun” (II Tim. 2,21).
Trupurile lor devin – datorită prezeţei lui Hristos şi a lucrării harului Duhului Sfânt primit prin Sfintele Taine – temple sau locaşuri vii ale lui Dumnezeu (Ioan 14,23; 15,4; I Cor. 3,16-17; 6,19-20). Împărtăşirea cu acest har îi face pe creştini “dumnezei” (Ioan 10,34), sau “fii ai lui Dumnezeu prin har” (Ioan 1,12; Rom. 8,14-17; Gal. 4, 5-7); iar cei ce se menţin în această stare de har prin conlucrare din ce în ce mai intensă cu el, sporesc în virtuţile creştine şi ajung să-L aibă pe Hristos prezent energetic permanent în ei (Gal. 2,20), viaţa lor însăşi fiind Hristos (Filip. 1,21), devenind chiar “părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4).
De aceea, unii dintre ei au primit anumite harisme, daruri deosebite, suprafireşti, precum puterea de a face minuni, iar trupurile unor sfinţi au devenit nestricăcioase, făcând excepţie de la legea generală a descompunerii şi putrezirii. Iar acest lucru este de fapt o garanţie a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor întregi de dupa învierea viitoare şi deplina lor transfigurare şi îndumnezeire.
Mai mult decât atât, relicvele neputrezite ale unor sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu, devin chiar “izvorâtoare de mir” (ex. Sf. Dimitrie), altele, împrăştie “miros de bună mireasmă” (Sf. Ioan Hozevitul) iar altele făcătoare de minuni asupra oamenilor, spre întărirea credinţei acestora în Dumnezeu Cel Atotputernic. Spre exemplu, numai oasele proorocului Elisei au înviat un mort ce s-a atins de ele (IV Regi 13,20-21).
Prin urmare, venerarea relicvelor sfinţilor, departe de a fi idolatrie, este de fapt o adorare a lui Dumnezeu, pe care ei L-au iubit în mod deosebit, şi Care i-a învrednicit de aceste daruri suprafireşti, atât în viaţa pământească, cât şi după. Mai mult decât atât, păstrarea intactă şi chiar minunile săvârşite de moaştele sfinţilor, se constituie ca o mărturie pentru datoria noastră de a le cinsti. Şi în istoria biblică aşa s-a şi întâmplat. Chiar în Vechiul Testament, nu toate cadavrele maculau pe cei ce se atingeau de ele, ci mormintele drepţilor şi ale proorocilor erau cinstite prin înălţarea de monumente măreţe pe ele. Moise, spre exemplu, a luat cu sine oasele lui Iosif din Egipt şi le-a dus în Canaan (Ies. 13,19).
În Noul Testament, Biserica Creştină a cinstit încă de la început osemintele sfinţilor prin ridicarea pe ele de altare ale bisericilor (în special pe ale martirilor), prin fixarea de sărbători în cinstea aflării sau mutării lor, prin organizarea de pelerinaje la locurile unde se aflau ele şi prin apărarea învăţăturii despre ele. Iar la sinodul 7 ecumenic (Niceea 787), a fixat pentru totdeauna învăţătura despre cinstirea sfintelor moaşte. Ca sfinte relicve, se cinstesc şi veşminte sau obiecte rămase de la sfinţi, prin care Dumnezeu, de multe ori săvârşeşte miracole (Matei 14, 36; F.A.5,15;19,11-12).
Astfel, precum spune Sf. Ioan Hrisostom (sec. 4-5) “venind şi îmbrăţişând sfintele moaşte luăm binecuvântare şi folos sufletesc spre dobândirea împărăţiei cerurilor” (P.G.,L, 576-577).
Preot Doctor Nistor Laurenţiu
