Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului”, care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Este suficient, cred, să amintim ca argumente, cele unsprezece apariţii (arătări) ale Domnului Iisus Hristos cu trupul înviat, în faţa ucenicilor săi – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre ei (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului, de către autorităţile politico-religioase ale Ierusalimului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte şi mărturisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii şi a învăţăturii creştine de către ucenicii deveniţi apostoli, etc.
Pentru noi, însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale, pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători – în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).
Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria noastră este pe deplin justificată, fiindcă Hristos, prin Învierea Sa ne dă şi nouă siguranţa învierii. De ce? Pentru că Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât pentru noi şi pentru mântuirea noastră, precum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Mântuitorul Iisus Hristos ne dovedeşte prin Învierea Sa că moartea nu e definitivă şi veşnică, că nu ea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o catastrofă inevitabilă şi absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea, în cele din urmă şi viaţa – după Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea poetul filosof Lucian Blaga. Devine, deci, o punte, spre viaţa veşnică. Astfel, Învierea lui Hristos ne echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu cei dragi, punând în ambele talere ale balanţei, destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I Corinteni 15, 55).
Iar al treilea adevăr revelat nouă de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică impune răspundere pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu siguranţă, nu putem trăi la întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile religios-morale creştine, când ştim că suntem nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim. Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel creştin, chiar peiorativ. Mai ales acum, când se vorbeşte tot mai mult de petrecerea „vacanţei de Paşti”, de „balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în totalitate sensul sărbătorii creştine. Acum, când am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult efort şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos numai pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).
Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că „Hristos a înviat!”. Preot Dr. Laurenţiu Nistor
