1986-1990 au fost niște ani frumoși. În acei ani am descoperit un profesor absolut unic, intransigent, corect și dedicat profesiei. Eu am fost genul de elev care dacă rezona cu omul care-mi era profesor, puteam să fac, relativ simplu, trecerea de la „ură” la „dragoste” în ceea ce privește materia predată. Din capul locului trebuie să recunosc că am preferat întotdeauna limba și literatura română în locul matematicii. Și domnul Nicolae Modval era profesorul de matematică. Domnia sa nu venea niciodată cu catalogul la clasă, ci cu un caiet cu o învelitoare neagră.
Aveam întotdeauna teme pentru acasă și în celebra sală cavou (iarna era foarte frig) se lăsă o liniște mormântală când domnul profesor spunea : „să poftească la tablă cu caietul de teme…x”. Acest OM a știu să ne facă să înțelegem matematica, să învățăm să citim poezia cifrelor. De o corectitudine exemplară, domnul profesor nota fiecare raționament pe care îl făceam în rezolvarea unei probleme și, în final, chiar dacă rezultatul nu era corect, ne explica unde anume am greșit. Mi-amintesc cu drag și de celebrele tabele cu formule (trigonometrie și analiză matematică) pe care le foloseam în procesul învățării. Atunci când am luat primul 10 la domnul Modval, am știut că nota e absolut meritată și, chiar dacă eram elev la Liceul Industrial Nr.1 Codlea…această notă era valabilă și la Șaguna și la Meșotă.
Pe lângă faptul că ne-a deschis (unora) gustul pentru matematică, am mai învățat de la domnul profesor o importantă lecție de viață: să nu amestecăm niciodată, merele cu perele. Unii dintre voi știți cu siguranță la ce anume mă refer: colegă de clasă cu noi era și Cristina, fiica cea mică a domnului Modval. La începutul clasei a IX-a ne-a explicat foarte clar: Cristina era fiică acasă și elevă la școală. În cei patru ani de liceu nu a existat nici măcar un moment în care să fi abdicat de la această regulă. Dacă știa de 10…primea această notă, dacă știa de 5…așa era notată. Poate că nu e nimic ieșit din comun în aceste rânduri, dar am simțit nevoia unor aduceri aminte.
Am înțeles că atunci când îți faci cinstit și corect meseria, după ani, vor exista oameni care-și vor aduce aminte cu drag și nostalgie de un OM special care s-a identificat toată viața cu o titulatură simplă: PROFESOR NICOLAE MODVAL.
Pentru tot ceea ce ne-ați învățat și pentru faptul că ați știut să ne oferiți repere morale, vă mulțumesc din suflet!
Silviu Jurca
Domnule Jurca, frumos scris, dar dacă tot v-a plăcut mai mult româna (şi chiar de vă plăcea doar matematica), scoateţi, vă rog, virgula dintre subiect şi predicat. Ar mai fi şi altele, dar acestea (sunt două situaţii: Nicolae Modval era profesorul; Cristina era fiică) sunt cele mai mari şi mai supărătoare greşeli.
Ca un adevărat dascăl ai reacționat, Liliana. 🙂 S-a făcut corectura. În altă ordine de idei, îmi amintesc cu plăcere de perioada liceului, dar mai ales de domnul Modval. Era dânsul un pic surd de o ureche, însă privirea ageră nu rata nici cea mai mică zbenguială din ultima bancă, acolo unde dom profesor ajungea agale și îmi împacheta două palme după ceafă. 😀
Stimată doamnă Liliana, aveți dreptate! Am dat „enter” înainte de a face corecturile necesare. Și, cum nu am recitit ceea ce am scris s-a ajuns în această regretabilă situație. Consider că datorez scuze celor care s-au simțit „ofensați” de faptul că am comis aceste „crime gramaticale”.
Îmi pare rău că v-am supărat. Sincer, îmi pare rău, ştiu că sunt incomodă pentru mulţi în calitate de nazi grammar. Nu aveam un mijloc mai subtil. Doar să-i fi scris lui Ovidiu, mă gândesc acum. De obicei, o fac în privat. Ştiţi, sunt sigură, că e o greşeală mare virgula între subiect şi predicat, dar cred că sunt printre puţinii oripilaţi.
Pai nu stiu daca a facut „Romana“ cu Biolan dar se pare ca era pe la Meter cand se scria si citea…
Si de Modval …..
Sincer vorbind mai multi l-au injurat decat apreciat , era un TARTOR care teroriza si punea presiune pe scolari- TOT NU AM INTELES de ce nimeni nu are „OUA“ sa spuna adevarul care fiecare-l stie ????
Comments are closed.