Fațete ale realității omului de rând

Episodul 1- Cu mască, fără mască

Vă întrebați vreodată cine mai suntem cu adevărat? Cât din persoana pe care o percep cei din jur corespunde realității interioare și cât este doar o mască, o fațadă pe care anumite împrejurări interioare sau exterioare nouă o determină?
Cât de puternică trebuie să fie personalitatea ca să existe suficientă tărie încât să ținem piept presiunilor sociale care trasează mereu căi spre a afișa lumii o altă față decât cea reală?

De cele mai multe ori alegem căile comode de a reacționa social. Așa a ajuns un adevărat blestem să spui ce gândești și deseori, oamenii care au cu adevărat ceva de spus se îmbracă în prea multă modestie și devin atât de retrași încât vocea lor e acoperită de zornăitul strident al vocilor acelor cameleoni sociali lipsiți de scrupule care nu numai că nu afișează ceea ce sunt ci crează avataruri bolnave și găunoase, contagiind totul în jur.
Libertatea noastră se întinde până la limita la care nu încalcă libertatea celor din jur, așa s-ar defini normalitatea. Doar ca normalitatea aceasta a devenit o specie pe cale de dispariție.

Am întâlnit și mai există din fericire și oameni simpli și direcți, oameni care și-au clădit în viața particulară o lume a lor, capabilă să le dea acea energie pozitivă îndeajuns de mare încât să le asigure protecție în fața unei societăți care încurajează aproape orice altceva decât gândirea, verticalitatea, sinceritatea, bunul simț, prietenia, valoarea, respectul.
Am întâlnit oameni capabili de mecenat, oameni a căror valoare sclipitoare nu i-a transformat în statui ci dimpotrivă, în egali ai noștri, în modele demne de urmat.

Acum ceva vreme, un om care am bucuria să facă parte din viața mea ca prieten l-a citat pe Eminescu, spunându-mi: ”fiecare om este o șansă”.
Distanța de la această propoziție până la realitatea zilelor noastre, când ”fiecare om este o mască” e astronomică.
Să ne fi pierdut într-atât busolele morale și spirituale încât să ajungem doar niște păpuși într-o piesă de teatru ieftină și kitch-oasă?

Cu câteva luni în urmă am văzut un material impresionant: protagonistul materialului era un vârstnic ce împlinise venerabila vârstă de 100 de ani. Mi-aș dori să auziți cuvintele acelui om peste care a trecut un secol, lăsând în urmă curăție sufletească, bun simț, bunătate, înțelepciune, simplitate, dragoste de semeni și nici o urmă de mască.

Vi se pare ”cool” să faceți haz de defectele celor din jur și să faceți din batjocură un mod de viață. Vi se pare ridicol să existe oameni care scriu poezie, care pictează, cântă sau sunt legați de orice fel de artă. E bizar cum stropul de umanitate încă prezent în unii îi face să se simtă o clipă mișcați de lucruri frumoase, curate, simple, de o privire de copil, de un acord muzical, pentru ca apoi să se scuture imediat ca ”ciumați” de această clipă de ”slăbiciune”.

Drumul către noi înșine a devenit anevoios și abrupt. Căutăm aripi să zburăm? Din nefericire zborul căutat nu mai este acela al libertății cugetului și spiritului ci acela al căderii cu nesaț în prăpăstii construite de societatea actuală. Mult prea puținii oameni frumoși sunt scârbiți de cum arată societatea și consternați de actualele ”valori” ale lumii în care trăim. Când își declară lehamitea sunt repede marginalizați, ridiculizați, ”executați” social la asemenea amplitudine că în unele cazuri te întrebi dacă mai există vreo limită a meschinăriei neatinsă.

Dacă te ridici să oferi locul unui bătrân, ești imbecil. Dacă nu lovești laolaltă cu gașca pe cel căzut la pământ, ești inutil. Încet dar sigur înlocuim matca umanității cu un cuib întunecat, în care colcăie nemernicia și în care rând pe rând se adună tot mai mulți adepți ai măștilor, oameni cu două sau mai multe fețe care ne impun să supraviețuim în hățișul acesta.
Simțul umorului pare pierdut undeva în neant, zâmbetul care luminează fețele și sufletele a ajuns un rictus de complezență. Nu ne mai căutăm fericirea în ceea ce avem și inventăm cu perversitate mici satisfacții bazate pe nefericirea celor din jur.

Ne autoproclamăm judecători și punem etichete (o femeie singură e neapărat o stricată; un bărbat singur e neapărat un ratat, are un handicap), ne adunăm ca ulii când simțim miros de ”sânge”, gasim milioane de scuze și argumente când vine vorba de a ajuta pe cineva în nevoie (știind că nu primim nimic în schimb, sau pe românește ”nu ne iese nimic la afacerea asta”).

Reperele au ajuns strâmbe și destul de murdare. Reperele adevărate se pierd sau se sufocă îngropate în superficialitatea unei lumi care încet, încet s-a distorsionat, dominată de ură, prostie, egoism…
E adevărat că acțiunile noastre sunt condiționate în mare parte de așteptările și reacțiile celorlalți și că imaginea pe care o proiectăm în ochii lor este de cele mai multe ori una cu totul diferită de cea care ni se dezvăluie în momentul renunțării la “hainele” convențiilor sociale pe care suntem obligați să le purtăm… Dacă tot ce e în jur s-a viciat, afectați suntem cu toții și responsabili suntem cu toții, în egală măsură.