Fiecare dintre noi a dat la un moment dat ceva de pomană. Un colac sau o napolitană, ori un bănuț. De sufletul răposatului, mai auzi (să aibă ce mânca pe lumea cealaltă), din milă sau pur și simplu din obișnuință. C-așa-i românul, om cu suflet și cu frică de cele sfinte.
Apoi mai sunt și cei care n-au nicio treabă cu milostenia, dar care au auzit ei că dacă dai, primești înzecit. De la cine nu se știe, iar dacă o fi mâna providenței, să nu care cumva să-și aducă aceasta aminte că ai luat însutit până să dai leul de pomană.
Omul de rând se scaldă în rutina de zi cu zi, între obligațiile lumești și cele spirituale, urmând cursul unei vieți pe care o trăiește alături de semeni. Azi e la magazinul din colț după de-ale gurii, mâine la încreștinarea copilului, iar duminica la slujbă. Însă niciodată nu s-a întrebat cum de este veșnic întâmpinat de aceleași fețe la ieșirea din supermarket, la ieșirea din curtea bisericii sau în fața stării civile la vreo cununie. Dacă ar privi cu atenție, ar realiza că cei cărora le dă de pomană sunt aceiași cerșetori care speculează fiecare moment pentru a-și atinge scopul.
Cerșetorul are propria strategie. El se află întotdeauna în locul potrivit, știe să inspire milă, dar mai ales să simuleze neputința. De la cel cu țâța-n gură, pân la cel cu barba sură, cerșetorul speculează ca un fin psiholog (chiar dacă n-a auzit niciodată de psihologie) reacția omului, alternând între rugăminți ce diferă de la o cerință la alta. Cerșetorul știe că haina face pe om. Niciodată nu îi va cere un colț de pâine unui om bine îmbrăcat (îi va cere bani), la fel cum hainele lui ponosite sunt menite să stârnească dramul de compătimire. El știe când este zi de salariu și magazinele sunt pline, știe la ce oră se termină slujba sau când are loc o înmormântare, știe să aleagă între locurile profitabile ca un adevărat jucător la bursă.
Cerșetorul este un individ inteligent, sclipitor uneori, chiar dacă nu are școală și cultură generală, care trăiește hrănindu-se cu slăbiciunile noastre. Să nu vă înșelați vreodată crezând altceva!
E ceva timp de când nu mai simt mila pentru oamenii ăştia..nici măcar pentru copii lor.Am ajuns la concluzia ca o duc mai bine decât mine.
Comments are closed.