Uneori mă întreb cine sunt, de unde am venit şi în ce direcţie mă îndrept… Am momente în care simt că mă pierd în mine, orbită de lumină! Tremur şi mi-e frig, mi-e frică… Mi-e dor să fiu fericită, mi-e dor să zâmbesc şi să-mi privesc zâmbetul în oglindă, mi-e dor de…viaţă! Mă ascund printre ramurile viselor pe care nici măcar nu mi le mai cunosc… Voi aştepta, cum mereu o fac. Mi se va spulbera cenuşa în privirea cerului învăţând să trăiască! Sunt doar o străină ce se întreabă de unde vine, de unde poate veni când ochii îi sunt plini de regrete şi de tristeţi… Doi ochi ce îi asemui unor candele aprinse în memoria miilor de suflete pierdute în nesiguranţa timpului…
Priveşte-mă, sunt goală şi mă îndrept spre acel punct îndepărtat, întrezărit în armonii eterne dintr-un sfârşit şi un infinit! Eu vin dintr-o lume creată dincolo de zare! Taina aerului otrăvit într-un început de înnoptare al acelui orizont nemărginit, adoarme în mine, fără şanse de deşteptare… Demult, aici, la marginea vieţii, nu mai trăiesc în timp. Nu mai am nimic de oferit!… Simt cum singurătatea mă înconjoară iar întunericul mă strânge puternic la pieptul lui, nevrând să îmi mai dea drumul vreodată… Liniştea mă opreşte din simţire… Eu sunt nimic şi sunt totul… Privind în jur, simt că mă regăsesc în umbrele mele călcate în picioare de ceilalţi, în cuvintele triste pe care am uitat cândva să le rostesc, în lacrimile rămase neplânse… Acum mai fug doar de mine însămi! Cea de ieri a murit în cea de astăzi, iar cea de astăzi moare în cea de mâine… Am risipit timpul… sau el m-a risipit, necruţător, pe mine… Mă întreb, dacă am ochii deschişi, de ce păşesc în întuneric? Simt că m-am pierdut în abisul viselor infinite… Ştiu că nu ştiu nimic şi nici măcar asta nu mai ştiu! Când voi înceta să exist, nu voi fi existat niciodată! Am o armată de îngeri în sufletul meu şi una de demoni în propriul sânge… Iar pe buzele-mi se află un strop amar, ce nu se vrea gonit…Imuabilitatea destinului doare…La final ce mai rămâne de spus? Am zidit morminte în sufletul meu şi acum nu mai găsesc locuri libere… Eternitatea continuă să fure vieţi iar eu continui să îngrop sentimente! Sorb picătura amară a veşniciei şi încerc să salvez suflete chinuite de minciună… Ferice de cei ce-şi uită secundele în vinuri amare! Eu rămân doar un om…aşteptând!…
fara cuvinte……….
FOARTE FRUMOS SCRII MADI ,SA ITI FACI O MESERIE DIN ACEST HOBBY
foarte frumos, poetic..as spune, iar eu sunt fan nr. 1!!!!! felicitari!!!
Draga Mada,
In afara talentului innascut,pe care il etalezi de cate ori vrei ,incep sa regret ca nu pot sa te cunosc ! ( pari fara varsta ,fara sex , fara dorinta,fara vlaga ….fara? )
Dar ce ,ce trauma ai putut sa suferi astfel incat visele tale nu mai sunt vise ,lacrimile nu mai sunt lacrimi . de trairile tale te lepezi ,de calcat , nu mai poti sa-ti calci umbra .Esti in joc cu infinitul ,dar te ascunzi de asfintit ?
Nu mai admit aceasta atitudine a ta ! Te rog ,fa un efort si incearca sa iesi din starea aceasta de apatie ,angoasa , limpezeste-ti sufletul si deschide-l spre DRAGOSTE, cum ,de altfel ti-am mai sugerat anterior !
Ai sa vezi ca dragostea face sa treaca timpul precum si timpul face sa treaca dragostea ,dar nu te opri !
Cat despre viata ,cu regret, trebuie sa-ti marturisesc ca , este o lupta cu ea de cand ne nastem si de fiecare data o pierdem !
Ia-o asa cum e si nu incerca sa schimbi legile firii . Aproape ca mi-e teama ca vrei sa-l citesti pe Cioran ?! ( sau ai si facut-o ? )
Astept vesti mai optimiste de la tine ,pe curand ,
Romeo P.
Romeo… Din nou ma provoci sa iti raspund… Pentru inceput l-am citit pe Cioran, asta nu mi-a schimbat insa cu nimic mentalitatea sau felul de a privi viata! Optimism? Nu ma caracterizeaza… Ma rezum la realismul meu! De visat nu visez – poate uneori, cu ochii deschisi, niciodata in somn, de plans nu plang, nici macar daca as vrea sa o fac, nu pot…Par…par un om fara sine, asta par! Insa de m-ai cunoaste…nu m-ai recunoaste, sa spun asa. Scrierile sunt cele care reliefeaza sufletul, nu si fata, nu si viata de zi cu zi! Zambesc in fiecare zi, uneori, ciudat, chiar rad… Sunt fericita- cu adevarat fericita! Cel putin o parte din mine.. Cealalta…o las sa scrie, cand vrea sa se elibereze. Atat! Nimic mai mult! Sunt de fapt eu, fara o parte din mine! Ciudat, stiu… La recitire, voi incerca sa fie ceva mai vesel sau mai…impersonal, data viitoare!
adorabil….superbe versuri…:X:X
Dear Robert,
Ce ar fi sa te mai exerciti si tu ,nu de alta ,dar se cam inchide cercul !
Multumirea ta si aprecierile pozitive nu o ajuta nici pe Mada nici pe noi !
Credeam ca vrei sa initiezi o oarecare polemica ( sa dai o mana de ajutor sufletelor aflate la rascruce ) dar te-ai multumit ,iar ,sa constati !
Deci n-ai vrea sa iei atitudine ( de aceasta data ,nu civica ,ci mai degraba ,senzitiva !
Oarecum ,trebuie sa profitam de tine ,cat ne mai esti aproape
Romeo P.
Acum Romeo, insusi numele vorbeste despre tine cu romantism, da am si eu o intrebare …crezi ca Robert care a scris inaintea ta eram eu ? … ei bine nu sunt eu 😛
Am vrut eu sa iti spun de mai de mult, foloseste nume si prenume, caci mai scrie cineva cu Robert. 🙂
Oricare dintre ei ai fi tu Robert , ramane ce am scris foarte valabil
si nu retrag aproape nici un cuvant din ce am scris ( exceptie” trebuie sa profitam de tine” )
In rest ,promit sa nu-ti mai confund palaria nonsalanta , Robert C. !
Dar ,oare eu sunt Romeo acela ?
Inca sper, Romeo P ?!
Comments are closed.